...tot cu un soi de "technocratzi" ...

Jonathan Swift
Călătoriile lui Gulliver
GULLIVER'S TRAVELS, 1947
 PARTEA A TREIA - CĂLĂTORIA ÎN LAPUTA, BALNIBARBI,
GLUBBDUBDRIB, LUGGNAGG ŞI JAPONIA
https://bibliotecapemobil.ro/content/scoala/pdf/Calatoriile%20lui%20Gulliver%20-%20Jonathan%20Swift.pdf

<<

CAPITOLUL II

Autorul descrie firea şi moravurile laputanilor. În ce stare se găseşte învăţământul lor. Regele şi curtea sa. Primirea autorului la curte. Neliniştea şi temerile locuitorilor. Femeile din Laputa.

Îndată ce am coborât de pe scaun, am fost înconjurat de o mare mulţime de oameni. Cei care stăteau mai aproape mi s-au părut a fi mai de neam. Se uitau la mine cu o uimire ce se vădea atât în priviri cât şi în gesturile lor, dar las că nici eu nu rămăsesem mai prejos, deoarece până atunci nu-mi fusese dat să văd muritori mai ciudaţi ca înfăţişare, îmbrăcă-minte şi expresie a feţei.

Aveau capul înclinat fie spre dreapta, fie spre stânga, unul din ochi era întors înăuntru, iar celălalt cată drept spre zenit. Purtau veşminte împodobite cu figuri reprezentând soarele, luna şi stelele, iar printre acestea, fel de fel de viori, fluiere, harfe, trompete, ghitare, clavecine şi o seamă de instrumente muzicale necunoscute nouă, celor din Europa. Ici, colo, vedeai oameni care după îmbrăcăminte, păreau a fi slujitori; ei ţineau în mână un baston la capătul căruia se afla o băşică, prinsă ca un îmblăciu de băţ. În fiecare băşică erau mai multe boabe de mazăre uscată sau pietricele, după cum am aflat mai târziu. Cu aceste băşici slujitorii loveau din când în când gura şi urechile celor de lângă ei, obicei al cărui rost mi-a fost cu neputinţă să-l pricep atunci. Se pare că minţile acestor oameni sunt atât de absorbite de speculaţii avântate, încât ei nu pot nici să vorbească, nici să asculte ce spun alţii, dacă nu li se atinge gura sau urechea, fiind astfel aduşi la realitate; de aceea, oamenii cu dare de mână îşi angajează un pocnitor (un climenole, în limba lor); ei nu ies niciodată din casă fără acest servitor şi nici nu fac vizite fără el. Însărcinarea lui este ca atunci când două, trei, sau mai multe persoane sunt împreună, să-l lovească uşor cu băşica peste gură pe acela care urmează să vorbească, şi urechea dreaptă a aceluia sau acelora către care se adresează vorbitorul. De asemenea, pocnitorul trebuie să-şi însoţească stăpânul pretutindeni în preumblările acestuia şi, atunci când se iveşte prilejul, să-l lovească încetişor peste ochi, deoarece, stăpânul este veşnic atât de cufundat în meditaţii, încât la tot pasul e în primejdie să cadă în prăpastie sau să se lovească cu capul de vreun stâlp - iar când se află pe stradă, să-i îmbrâncească pe ceilalţi sau să fie el însuşi îmbrâncit în vreun şanţ.

A fost nevoie să-i dau cititorului aceste lămuriri, pentru a nu fi şi el tot atât de nedumerit de comportarea acestor oameni, cum am fost eu în timp ce mă conduceau pe scări spre partea de sus a insulei şi de acolo la palatul regal. Pe când urcam, ei au uitat în mai multe rânduri de mine, lăsându-mă singur, până când pocnitorii le-au înviorat aducerea aminte.

Adevărul e că nu păreau să se sinchisească câtuşi de puţin de hainele şi înfăţişarea mea de străin sau de chiotele oamenilor de rând, ale căror gânduri şi cugete erau mai descă-tuşate.

În cele din urmă am intrat în palat şi ne-am îndreptat spre sala tronului, unde l-am văzut pe rege aşezat pe tron şi înconjurat de oamenii cei mai de seamă. În faţa tronului se afla o masă plină de globuri, sfere şi alte instrumente de matematică. Maiestatea Sa nu ne băgă câtuşi de puţin în seamă, cu toate că intrarea noastră a fost însoţită de o larmă grozavă, prilejuită de îmbulzeala celor de la cutie.. Regele era cufundat în studierea unei probleme şi a trebuit să aşteptăm cel puţin un ceas până când a reuşit s-o rezolve. De o parte şi de alta a tronului stătea câte un paj cu o băşică în mână. Când pajii văzură că regele a isprăvit lucrul, unul din ei îl lovi uşor peste gură, iar celălalt peste urechea dreaptă; regele tresări buimac şi privind înspre mine şi însoţitorii mei; îşi aminti ce ne adusese la palat, el fiind anunţat măi înainte. Rosti câteva cuvinte şi îndată un tânăr cu o băşică în mână se apropie de mine şi mă lovi uşor peste urechea dreaptă.

Eu însă le-am făcut semn, cum m-am priceput mai bine, că nu am nevoie de un astfel de instrument, ceea ce, după cum am aflat mai târziu, l-a făcut pe rege şi pe curteni să aibă o părere foarte proastă despre inteligenţa mea. Regele, după câte mi-am putut da seama, mi-a pus mai multe întrebări, iar eu i-am răspuns în toate limbile pe care le cunoşteam. În cele din urmă, când s-a văzut limpede că nu-i pot înţelege şi nici nu mă pot face înţeles, am fost condus din ordinul său într-un apartament din palat, (acest monarh distingându-se faţă de toţi înaintaşii săi prin ospitalitatea arătată străinilor) unde mă aşteptau doi servitori, care de aci înainte urmau să mă slujească. Mi s-a adus masa, şi patru persoane de vază, pe care mi-am amintit că le văzusem stând foarte aproape de rege, îmi făcură cinstea să ia masa cu mine. Mi s-au servit două rânduri de bucate a câte trei feluri fiecare. Mâncarăm întâi o pulpă de miel tăiată în triunghiuri echilaterale, friptură de vacă în formă de romburi şi cârnaţi în formă de cicloide. Rândul al doilea se compunea din două raţe, cu aripile şi picioarele legate, având forma unor viori, salam şi cârnaţi semănând cu nişte fluiere şi oboaie, precum şi un piept de viţel în forma unei harfe. Servitorii tăiară pâinea în conuri, cilindri, paralelograme şi o mulţime de alte figuri geometrice.

În timp ce stăteam la masă, am îndrăznit să întreb cum se numesc în limba lor mai multe obiecte, iar nobilii mei comeseni, ajutaţi fiind de pocnitorii lor, s-au arătat prea încântaţi să-mi răspundă, nădăjduind să-mi stârnească admiraţia pentru priceperea lor deosebită, în cazul când ar fi reuşit să mă facă să leg o conversaţie cu ei. În curând am fost în stare să cer pâine şi băutură şi tot ce mai doream.

După masă, tovarăşii mei s-au retras şi, din ordinul regelui mi-a fost trimisă o persoană însoţită de un pocnitor. Omul aduse condei, călimară, hârtie şi trei, patru cărţi, făcându-mă să înţeleg prin semne că are însărcinarea să înveţe limba lor. Am stat împreună patru ceasuri, în care timp am scris un mare număr de cuvinte, aşezate pe coloane, fiecare cuvânt cu traducerea lui alături. De asemenea, am izbutit să învăţ mai multe propoziţiuni scurte, aceasta, cu ajutorul unuia din servitori căruia dascălul meu îi poruncea când să se întoarcă sau să facă o plecăciune, când să se aşeze sau să stea în picioare, când să se plimbe şi câte altele. De fiecare dată eu scriam propoziţiunile. Într-una din cărţile sale, profesorul îmi arătă soarele, luna, stelele, zodiacul, tropicele şi cercurile polare.

Tot el mă învăţă şi numele a o mulţime de suprafeţe plane şi corpuri solide. Îmi spuse apoi cum se cheamă fiecare instrument muzical, zugrăvindu-mi-l totodată. În sfârşit mă învăţă un număr de cuvinte obişnuite în legătură cu arta muzicală, cântând din fiecare instrument. După plecarea lui, mi-am aşezat toate cuvintele, împreună cu traducerea respectivă, în ordine alfabetică. Şi astfel, în câteva zile, cu ajutorul unei memorii care nu m-a trădat nici de data aceasta, am pătruns cât de cât în tainele limbii lor.

Cuvântul pe care eu îl traduc prin „insulă zburătoare" sau „plutitoare" în limba lor este Laputa, a cărui etimologie adevărată n-am putut s-o aflu. Într-o limbă veche şi de mult uitată lap înseamnă „înalt", iar untuh, cârmuitor, deci Laputa - spun ei - vine de la Lapuntuh. Personal nu sunt de acord cu această derivare ce mi se pare cam trasă de păr. Am îndrăznit să le împărtăşesc învăţaţilor o părere a mea şi anume că Laputa ar veni aproximativ de la Lap outed, lap însemnând, propriu zis, jocul razelor de soare în apele mării, iar outed - aripă, părere pe care totuşi nu vreau s-o impun neapărat, ci doar s-o supun cititorului judicios.

Cei cărora le fusesem încredinţat de către rege, văzând cât sunt de prost îmbrăcat, porunciră unui croitor să vină a doua zi dimineaţă şi să-mi ia măsură pentru un rând de haine. Meşterul acesta îşi făcu meseria într-un chip cu totul deosebit de confraţii lui din Europa. Mai întâi îmi măsură înălţimea cu ajutorul unui goniometru, apoi, cu rigla şi compasul îşi însemnă pe hârtie dimensiunile şi contururile trupului meu, iar peste şase zile, îmi aduse hainele, foarte prost cusute şi fără nici o formă, deoarece greşise calculul cu o cifră. M-am mângâiat cu gândul că la ei astfel de greşeli se întâmplă foarte des şi nimeni nu le dă prea mare însemnătate.

În timp ce am stat închis în casă, deoarece nu aveam nici haine şi nici nu mă simţeam prea bine, stare care mi-a prelungit şederea cu încă vreo câteva zile, mi-am îmbogăţit mult vocabularul, iar când m-am dus a doua oară la curte, am putut să înţeleg multe din cele ce spunea regele şi, de bine, de rău, să-i răspund.

Majestatea Sa poruncise ca insula să se îndrepte spre est-nord-est, până exact deasupra capitalei ţării, Lagado, aflată jos, pe pământ solid.

Ne despărţeau vreo nouăzeci de leghe de acest oraş şi călătoria noastră a durat patru zile şi jumătate. Nu-mi dădeam seama câtuşi de puţin că insula zboară prin văzduh. A doua zi dimineaţă, pe la orele unsprezece, regele împreună cu nobilii, curtenii şi ofiţerii săi şi-au pregătit instrumentele muzicale şi au cântat timp de trei ore fără întrerupere, asurzindu-mă de-a binelea; mi-a fost cu neputinţă să înţeleg rostul acestei muzici, până ce m-a lămurit dascălul meu. El mi-a spus că urechile oamenilor din insula lor erau obişnuite cu muzica sferelor care se auzea regulat în anumite perioade, iar acum cei de la curte voiau să-şi arate măiestria la instrumentele pe care le stăpâneau mai bine.

În timpul călătoriei noastre spre Lagado, capitala ţării, Majestatea Sa a poruncit ca insula să se oprească deasupra câtorva oraşe şi sate pentru a putea primi plângeri din partea supuşilor săi. În acest scop, au fost coborâte mai multe sfori cu mici greutăţi la capătul de jos. De aceste sfori oamenii îşi legau jalbele, care se ridicau îndată, ca bucăţile de hârtie prinse de şcolari la capătul sforicelei ce ţine zmeul. Uneori primeam de jos vin şi merinde, care erau trase cu ajutorul scripetelor.

Cunoştinţele mele în matematică mi-au fost de mare ajutor pentru a pricepe graiul acestor oameni, legat în bună măsură de această ştiinţă precum şi de muzică; cât priveşte aceasta din urmă, nu eram lipsit de talent. Ei îşi exprimă ideile prin linii şi figuri. Dacă doresc, de pildă, să laude frumuseţea unei femei sau a oricărui alt animal, o zugrăvesc prin romburi, cercuri, paralelograme, elipse şi alte figuri geometrice, sau prin cuvinte din domeniul artei muzicale, pe care n-ar avea rost să le înşir aici. În bucătăria regelui am observat fel de fel de instrumente muzicale şi de matematică, după forma cărora bucătarii taie fripturile ce se servesc la masa regelui.

Casele lor sunt foarte prost construite, pereţii sunt strâmbi, şi în nici o casă nu întâlneşti un singur unghi drept. Lipsa aceasta se datoreşte dispreţului pe care-l manifestă faţă de aplicaţiile practice ale geometriei, lucru socotit de ei ca vulgar şi mecanic; îndrumările pe care le dau lucrătorilor fiind prea abstracte pentru minţile acestora, greşelile se ţin lanţ. Şi cu toate că se pricep destul de bine să se descurce pe hârtie şi să mânuiască rigla, creionul şi compasul, totuşi, în împrejurările obişnuite ale vieţii, nu am întâlnit un popor mai stângaci, mai neîndemânatic şi mai nepriceput, înzestrat de asemenea, cu o gândire greoaie şi nebuloasă când e vorba de altceva în afară de matematică şi muzică.

Raţionează foarte prost şi sunt veşnic gata să te contrazică vehement, dar dreptate au numai din întâmplare, lucru rar de altminteri. Sunt cu totul lipsiţi de imaginaţie şi fantezie şi nu au în limba lor cuvinte corespunzătoare acestor idei. Toate preocupările lor spirituale se reduc la cele două ştiinţe amintite mai sus.

Cei mai mulţi dintr-înşii şi mai ales cei care se îndeletnicesc cu astronomia, cred stăruitor în astrologia raţională, cu toate că le e ruşine să mărturisească lucrul acesta. Dar ceea ce m-a mirat mai mult şi mi s-a părut cu totul de neînţeles a fost interesul lor deosebit pentru politică; am băgat de seamă că le place să discute întruna despre treburile obşteşti, să-şi dea părerea asupra problemelor de stat şi să apere cu patimă orice opinie, oricât de lipsită de însemnătate ar fi ea. Nu e mai puţin adevărat că aceleaşi înclinaţii le-am constatat la cei mai mulţi dintre matematicienii pe care i-am cunoscut în Europa, deşi nu am reuşit niciodată să descopăr nici cea mai mică asemănare între cele două ştiinţe, afară doar dacă nu cumva aceşti oameni îşi închipuie că deoarece cercul cel mai mic are tot atâtea grade ca şi cel mai mare, tot astfel şi cârmuirea şi orânduirea lumii nu cere mai multă pricepere decât mânuirea şi învârtirea unui glob. Sunt totuşi înclinat să cred că această pornire izvorăşte dintr-o foarte obişnuită meteahnă a firii omeneşti, meteahnă ce ne face să ne băgăm nasul şi să ne dăm aere de atotcunoscători tocmai asupra chestiunilor care ne privesc cel mai puţin şi pentru care suntem cel mai puţin chemaţi, fie prin firea noastră, fie prin învăţătura pe care-o avem.

Oamenii aceştia nu au o clipă de astâmpăr şi nu cunosc liniştea sufletească, iar frământările lor provin din cauze care îi neliniştesc prea puţin pe ceilalţi muritori. Aşa de pildă neliniştea lor se datoreşte unor eventuale schimbări pe care le-ar putea suferi corpurile cereşti: ei se tem că în urma apropierii continui a soarelui de pământ, acesta din urmă va fi cu timpul absorbit sau mistuit; că, treptat, suprafaţa soarelui se va acoperi cu o crustă formată din propriile sale efluvii şi va înceta să mai lumineze universul; că pământul a scăpat ca prin minune să nu fie măturat de coada ultimei comete care, hotărât lucru, l-ar fi prefăcut în cenuşă; şi că următoarea cometă care, după calculele lor, va apare peste treizeci şi unu de ani şi ne va nimici probabil.

Căci în cazul când cometa se va apropia până la o anumită distanţă de soare (lucru de care, potrivit calculelor lor, au toate motivele să se teamă), ea va primi o căldură de zece mii de ori mai mare decât aceea a unui fier înroşit, şi, depărtându-se de soare, va târî după ea o coadă incandescentă, lungă de un milion patrusprezece mile, prin care de se va întâmpla să treacă pământul, fie şi la o distanţă de o sută de mii de mile de nucleul sau corpul principal al cometei, el se va aprinde şi va fi prefăcut în cenuşă; că soarele, cheltuindu-şi zilnic căldura fără a avea de unde să înlocuiască pierderile, cu timpul se va stinge şi în cele din urmă va pieri, fapt ce va atrage după sine pieirea globului nostru şi a tuturor planetelor care primesc lumină de la soare. Ei sunt în permanenţă atât de înspăimântaţi de astfel de primejdii, precum şi de altele la fel de cumplite, încât nu pot dormi liniştiţi în paturile lor şi nici nu se pot bucura de plăcerile pe care le oferă viaţa. Dimineaţa când se întâlnesc doi oameni, prima întrebare se referă la sănătatea soarelui, cum a arătat când a apus şi când a răsărit, şi ce speranţe au ei în legătură cu evitarea celei mai apropiate comete. Şi când discută astfel de lucruri, seamănă întocmai cu băieţii noştri care se desfată ascultând cu nesaţ poveşti înfricoşătoare despre duhuri şi strigoi, iar după aceea nu îndrăznesc să se mai ducă la culcare de frică.

Femeile de pe insulă sunt foarte vioaie; ele îşi dispreţuiesc bărbaţii şi-i îndrăgesc nespus de mult pe străini; dintr-aceştia există întotdeauna un număr considerabil pe insulă. Ei vin de jos, de pe continent şi se prezintă la curte fie în legătură cu treburile diferitelor oraşe şi corporaţii, fie pentru interese personale, dar sunt priviţi de sus pentru că nu sunt atât de înzestraţi ca bărbaţii de pe insulă. Dintre aceştia, doamnele îşi aleg curtezanii. Supărător e faptul că ele se comportă cu prea multă uşurinţă şi nepăsare, căci soţul fiind veşnic absorbit în speculaţii, amanta şi amantul pot ajunge până la cele mai mari intimităţi în prezenţa lui —, e de ajuns ca bărbatul să aibă la îndemână hârtie şi instrumentele nece-sare şi să nu-l aibă alături pe pocnitor.

Soţiile şi fiicele laputanilor sunt nemulţumite de captivitatea lor pe această insulă, deşi eu îl socotesc cel mai încântător colţ din lume. Şi cu toate că ele duc aici un trai îm-belşugat şi plin de măreţie şi li se îngăduie să facă tot ce le place, totuşi tânjesc să vadă lumea şi să se bucure de distracţiile din capitală, lucru care nu li se îngăduie fără o autori-zaţie specială din partea regelui. Aceasta, însă, nu se capătă prea uşor, deoarece oamenii de seamă au constatat, în urma unei bogate experienţe, cât de greu este să-şi convingă soţiile să se înapoieze de acolo. Mi s-a povestit că o doamnă de neam de la curte care avea mai mulţi copii - era măritată cu primul ministru, cel mai bogat cetăţean al regatului, un om încântător care o iubea la nebunie şi locuia în cel mai frumos palat al insulei - a plecat la Lagado spre a-şi căuta, chipurile, sănătatea; acolo s-a ascuns timp de câteva luni, până când regele a trimis oamenii legii s-o caute. Până la urmă, a fost găsită într-un birt murdar, toată în zdrenţe, pentru că îşi amanetase hainele spre a întreţine un rândaş bătrân şi pocit care o bătea în fiecare zi şi de lângă care a fost luată cu sila. Cu toate că soţul ei, plin de înţelegere, a primit-o fără să-i facă nici cel mai mic reproş, curând după aceea a reuşit să se furişeze din nou jos, cu toate bijuteriile, la acelaşi amant, şi de atunci nu s-a mai auzit nimic despre ea.

Cele de mai sus ar putea să-i pară cititorului mai curând o poveste europeană sau englezească, decât una dintr-o ţară atât de îndepărtată. Să binevoiască însă cititorul să-şi aducă aminte că toanele femeilor nu se mărginesc la o anumită climă sau la un anumit popor şi că femeile seamănă mult mai mult între ele decât şi-ar putea cineva închipui.

Într-o lună de zile, învăţasem destul de bine limba lor pentru a putea răspunde la cele mai multe întrebări ale regelui, atunci când aveam cinstea să-l văd. Majestatea Sa nu s-a arătat câtuşi de puţin curios să cunoască legile, sistemul de guvernare, istoria, religia sau obiceiurile ţărilor pe unde fusesem, ci s-a mulţumit doar să mă întrebe despre stadiul în care se află la noi matematica şi mi-a ascultat relatările cu multă nepăsare şi dispreţ, cu toate că cei doi pocnitori îl făceau adesea atent.

CAPITOLUL III

Un fenomen explicat de filozofia şi astronomia modernă. Marile progrese ale laputanilor în astronomie. Metoda regelui de a potoli răscoalele.

Curiozitatea străinilor este un lucru atât de obişnuit pretutindeni, încât înainte de a purcede să întreprind orice fel de cercetări i-am cerut voie regelui să văd curiozităţile insulei; el a avut bunăvoinţa de a-mi încuviinţa cererea şi a poruncit profesorului să mă însoţească. Voiam, în primul rând să aflu prin ce mijloace artificiale sau naturale se putea deplasa insula în diferite direcţii; în cele ce urmează, îi voi face cititorului o descriere filozofică a fenomenului.

Insula zburătoare sau plutitoare este perfect circulară, având un diametru" de 7837 yarzi sau aproximativ patru mile şi jumătate, deci o suprafaţă de zece mii de acri, şi o grosime de trei sute de yarzi. Fundul sau suprafaţa inferioară, pe care o văd cei aflaţi dedesubt

este un platou de diamant, foarte regulat, cu o grosime de aproximativ două sute de yarzi. Deasupra lui se află mai multe minerale, aşezate în ordinea lor obişnuită, iar mai sus se găseşte un strat de pământ bogat, adânc de zece până la douăsprezece picioare, înclinarea suprafeţei superioare dinspre margine spre centru face ca rouă şi ploile să se adune în pârâiaşe ce curg spre mijlocul insulei, unde se varsă în patru bazine mari, fiecare din ele având aproximativ o jumătate de milă în circumferinţă şi aflându-se la două sute de yarzi depărtare de centru. Din bazine, apa se evaporă continuu în timpul zilei datorită soarelui, ceea ce împiedică revărsarea lor. Pe lângă aceasta, întrucât stă în puterea regelui să ridice insula deasupra straturilor de nori şi vapori, el poate împiedica rouă şi ploaia să cadă, ori de câte ori doreşte. Căci după cum susţin naturaliştii lor, cei mai înalţi nori nu se pot ridica la mai mult de două mile în văzduh —, cel puţin în ţara aceea nu s-a observat aşa ceva.

În centrul insulei se află o prăpastie de vreo cincizeci de yarzi în diametru, prin care astronomii coboară într-o uriaşă grotă boltită numită flandona gagnole sau „peştera astronomului", situată la o adâncime de o sută de yarzi sub suprafaţa superioară a platoului de diamant. În această peşteră sunt douăzeci de lămpi veşnic aprinse, care, datorită re-flectării diamantului, aruncă o lumină puternică în toate părţile.

[...]

Regele ar fi monarhul cel mai absolut din lume, dacă ar putea câştiga pe miniştri de partea lui. Aceştia însă, întrucât îşi au moşiile jos, pe continent, şi socotesc că slujba de curtean este cât se poate de nesigură, n-ar consimţi în ruptul capului la înrobirea ţării lor.
Dacă se întâmplă ca vreun oraş să se răzvrătească, să fie sfâşiat de lupte interne sau să refuze plata tributului obişnuit, regele are la îndemână două mijloace pentru a-l readuce la ordine. Primul şi cel mai blând este de a ţine insula nemişcată deasupra oraşului şi a ţinutului din jur, ceea ce îi lipseşte pe locuitori de binefacerile soarelui şi ale ploii, şi, în consecinţă, aceştia sunt ameninţaţi de foamete şi de molime. Dacă abaterile sunt mai grave, de pe insulă se aruncă asupra lor bolovani de piatră de care nu se pot apăra decât ascunzîndu-se în pivniţe sau peşteri, în timp ce casele lor sunt prefăcute în ruine. Dacă şi atunci ei continuă să se încăpăţâneze în fărădelegile lor sau organizează răscoale, regele recurge la ultima măsură, lăsând insula să cadă drept peste capetele lor, ceea ce duce la pieirea oamenilor şi la nimicirea caselor lor. Totuşi, aceasta este o măsură extremă, la care monarhul recurge arareori şi atunci o face fără nici o tragere de inimă. De altfel nici miniştrii săi nu-l îndeamnă să ia asemenea hotărâri care, pe de o parte, le-ar atrage ura poporului, iar pe de altă parte ar aduce foarte multe pagube propriilor lor moşii, aflate jos, pe continent, deoarece insula este un bun ce aparţine numai regelui.
 Există totuşi şi un alt motiv mai temeinic, pentru care cârmuitorii acestei ţări s-au ferit întotdeauna să recurgă la mijloace atât de cumplite, în afara cazurilor cu totul excepţionale. Dacă, de pildă, oraşul sortit pieirii este aşezat pe stânci înalte (şi, de fapt, mai toate oraşele lor mari se bucură de o astfel de aşezare, tocmai pentru a preîntâmpina asemenea nenorociri), dacă are multe turle ascuţite sau stâlpi de piatră, căderea vertiginoasă ar putea primejdui fundul sau suprafaţa inferioară a insulei care, deşi este formată, după cum am mai spus, dintr-un singur diamant gros de două sute de yarzi, ar putea să crape din pricina izbiturii prea puternice sau să plesnească din pricina apropierii prea mari de focurile din casele de jos, de pe pământ, aşa cum se întâmplă uneori cu pereţii de piatră sau de fier ai coşurilor noastre.
Poporul ştie prea bine acest lucru şi îşi dă seama până unde poate merge cu încăpăţânarea, atunci când e în joc libertatea şi avutul său. Iar regele, când e foarte mâniosşi hotărât să prefacă oraşul în praf şi pulbere, porunceşte ca insula să coboare cât se poate de domol, căutând parcă să-şi arate blândeţea faţă de poporul său, dar, de fapt, temându-se să nu spargă fundul de diamant al insulei; în care caz, după părerea tuturor învăţaţilor lor, magnetul nu ar mai putea susţine insula şi întreaga masă s-ar prăbuşi la pământ.
Potrivit unei legi fundamentale, nici regele, nici vreunul din cei doi fii ai săi mai mari nu au voie să părăsească insula; de asemenea, nici regina nu se bucură de acest drept, până ajunge la vârsta când nu mai poate avea copii.

 CAPITOLUL IV
Autorul părăseşte Laputa. Este dus în Balnibarbi. Soseşte în capitală. O descriere a capitalei şi a ţinutului înconjurător. Primirea ospitalieră de care se bucură autorul din partea unui înalt dregător. Convorbirea lui cu dregătorul.

Departe de mine gândul de a spune că am fost prost tratat pe insula aceasta. Totuşi, trebuie să mărturisesc, mă socoteam neglijat ba, într-o oarecare măsură, chiar dispreţuit. Nici monarhul şi nici ceilalţi nu păreau să manifeste vreun interes faţă de altceva în afară de matematică şi muzică, domenii în care eu le eram mult inferior şi, din această pricină, băgat foarte puţin în seamă. Pe de altă parte, după ce am văzut toate ciudăţeniile insulei, ardeam de dorinţa de a o părăsi, căci oamenii aceia mă plictiseau de moarte. E adevărat că erau neîntrecuţi în două domenii, faţă de care am mare respect şi în care n-aş putea spune că nu mă pricep chiar de loc; dar erau atât de absorbiţi în meditaţiile lor, că n-am întâlnit niciodată tovarăşi mai plictisitori. În timpul celor două luni cât am stat acolo, am discutat numai cu femeile, cu negustorii, cu pocnitorii şi cu pajii de la curte, ceea ce, până la urmă, m-a coborât şi mai mult în ochii lor.
Totuşi, aceştia au fost singurii de la care am putut primi răspunsuri ca lumea.
 [...]
 Munodi era de neam mare şi fusese câţiva ani guvernatorul capitalei, însă, datorită intrigilor urzite de miniştri, fusese îndepărtat din slujbă pentru nepricepere. Totuşi, regele îl trata cu bunăvoinţă ca pe un om plin de intenţii bune, dar cu o inteligenţă mărginită şi vrednică de dispreţ.
Auzindu-mă criticând făţiş ţara şi locuitorii acestei ţări, se mulţumi să-mi răspundă că nu am stat îndeajuns de mult printre ei ca să-mi formez o părere, că diferitele popoare ale lumii au obiceiuri diferite, precum şi altele de felul acesta. Când ne-am înapoiat însă la palatul său, el m-a întrebat cum îmi place clădirea, ce lucruri fără rost am observat şi ce mă supără în îmbrăcămintea sau înfăţişarea servitorilor săi.
Putea pune fără teamă asemenea întrebări, deoarece totul în jurul lui era minunat, bine orânduit şi cuviincios. I-am răspuns că înţelepciunea, rangul şi averea Excelenţei Sale l-au ferit de cusururile pe care prostia şi sărăcia crâncenă le zămislesc în ceilalţi. El mi-a spus că dacă l-aş însoţi la conacul său de la ţară, la vreo douăzeci de mile de oraş, unde se afla şi moşia lui, am avea acolo mai mult răgaz pentru a discuta aceste probleme. I-am răspuns Excelenţei Sale că-i stau întru totul la dispoziţie şi, fără să mai zăbovim, am plecat a doua zi dimineaţă.
 În timpul călătoriei noastre, el mi-a atras atenţia asupra, diferitelor metode folosite de fermieri pentru cultivarea pământului, metode care mie mi s-au părut cu totul de neînţeles, deoarece, în afară de câteva petice de pământ, foarte puţine la număr, nu am reuşit să descopăr nicăieri un singur spic de grâu sau măcar un fir de iarbă. Dar după trei ore de mers, peisajul se schimbă cu desăvîrşire; ajunsesem într-un ţinut încântător. Căsuţe ţărăneşti, construite cu grijă şi aşezate la o mică distanţă unele de altele, vii, ţarini şi livezi îngrădite. Nu-mi aduc aminte să fi văzut vreodată privelişte mai fermecătoare. Excelenţa Sa, băgând de seamă că m-am luminat la faţă, îmi spuse, cu un oftat, că de-acolo începe moşia lui, iar priveliştea ne va întovărăşi până vom ajunge la conac. Îmi mai spuse că cei din ţara sa îl batjocoresc şi-l dispreţuiesc din pricină că nu se pricepe să-şi conducă treburile gospodăriei, fiind un prost exemplu pentru popor. Totuşi exemplul lui e imitat de foarte puţini, doar de câţiva oameni bătrâni, îndărătnici şi ramoliţi ca el.
 În cele din urmă am ajuns la conac, o clădire cu adevărat impresionantă, construită după cele mai desăvârşite reguli ale arhitecturii. Fântânile, grădinile, aleile, cărările şi boschetele erau toate aranjate cu mult gust şi pricepere. Nu mai conteneam cu laudele, dar Excelenţa Sa nici nu mă luă în seamă, până după cină, când, între patru ochi, îmi spuse cu glas plin de tristeţe că va trebui să-şi dărâme conacul şi casa de la oraş, pentru a le reclădi după moda zilei; de asemenea va fi nevoit să-şi distrugă toate plantaţiile şi să facă altele luând pildă de la ceilalţi, ba mai mult, să-şi povăţuiască şi arendaşii să facă acelaşi lucru, de nu, va fi socotit un om îngâmfat, plin de ciudăţenii, prefăcut, prost şi capricios, riscând să-l supere şi mai mult pe rege.
Nu uită să adauge că uimirea ce mă cuprinsese va înceta sau va scădea simţitor când îmi va da unele amănunte despre care, pesemne, nu auzisem niciodată vorbindu-se la curte, întrucât cei de acolo erau prea absorbiţi de propriile lor speculaţii ca să se mai preocupe de cele ce se petreceau jos pe pământ.
Pe scurt, iată ce mi-a spus: cu vreo patruzeci de ani în urmă, câteva persoane au plecat în Laputa, fie cu treburi, fie să se plimbe. După o şedere de cinci luni acolo, s-au întors, cu oarecare cunoştinţe de matematică, un fel de spoială mai degrabă, însă plini de fumuri dobândite în regiunile acelea aeriene.
 La întoarcere, acestor persoane a început să nu le mai placă felul în care erau conduse treburile ţării aici jos, şi s-au apucat să făurească planuri pentru a îndruma artele, ştiinţa, studiul limbilor şi tehnica pe un nou făgaş. În acest scop, ei au căpătat îngăduinţa de a înfiinţa în Lagado o academie a inventatorilor. Această stare de spirit a influenţat atât de mult poporul, că nu mai există oraş, cât de cât însemnat, care să nu aibă o astfel de academie. În aceste instituţii de învăţământ, profesorii născocesc noi reguli şi metode în domeniul agriculturii şi arhitecturii, precum şi noi unelte pentru toate meşteşugurile. Cu ajutorul acestora, spun ei, un singur om va putea îndeplini munca a zece oameni, iar un pa-lat va putea fi construit într-o săptămână, din materiale atât de trainice, încât să dureze o veşnicie fără a avea nevoie de reparaţii. Toate roadele pământului se vor coace în anotim-purile pe care le vom socoti noi potrivite şi vor spori însutit faţă de prezent; ca să nu mai vorbim şi de alte nenumărate planuri măreţe. Singurul neajuns este că nici unul din aceste proiecte n-a fost dus încă la bun sfârşit; iar deocamdată, întreaga ţară se află într-o stare de plâns, casele se năruie, iar poporul e lipsit de hrană şi îmbrăcăminte. Toate acestea, în loc să-i descurajeze, i-au îndârjit şi mai mult; ei vor cu orice preţ să-şi ducă planurile la îndeplinire, îmboldiţi fiind în egală măsură când de nădejde, când de desperare.
 În ceea ce-l privea pe el, nefiind un spirit întreprinzător, era mulţumit să rămână la vechile obiceiuri, să trăiască în casele construite de strămoşii lui şi să se descurce în viaţă fără ajutorul vreunei înnoiri, întocmai ca şi străbunii săi. Alte câteva persoane cu vază şi câţiva nobili făcuseră la fel, dar erau priviţi cu dispreţ şi rea voinţă, ca duşmani ai artei, ca oameni ignoranţi şi cetăţeni netrebnici, care puneau buna lor stare şi lenea mai presus de progresul general al ţării.
Excelenţa Sa adăugă că n-o să-mi mai dea şi alte amănunte ca să nu-mi strice plăcerea pe care aveam s-o încerc cu siguranţă vizitând marea academie, unde mă sfătui să mă duc neapărat. Mă rugă doar să-mi arunc privirea asupra unei clădiri ce zăcea în ruină, pe o coastă de munte, cam la trei mile de noi. El îmi istorisi următoarele: la vreo jumătate de milă de conac, Excelenţa Sa avusese o moară, pusă în mişcare de apele bogate ale râului ce trecea pe acolo. Moara îndestula nevoile casei şi era de ajutor şi multora din arendaşii săi.
Cu vreo şapte ani în urmă, o delegaţie de inventatori veniră la el ca să-i propună să dărâme moara şi să construiască alta pe coasta muntelui. Sus, pe creastă urma să fie săpat un rezervor de apă, iar apa adusă prin ţevi cu ajutorul maşinilor ca să alimenteze moara. Ei susţineau că vântul şi aerul înălţimilor vor învolbura apele, iar şuvoiul coborând năvalnic pe povârniş va învârti roata morii numai cu jumătate din cantitatea de apă a unui râu care curge la şes. Excelenţa Sa adăugă că întrucât în vremea aceea nu era prea bine văzut la curte, iar mulţi dintre prietenii lui stăruiră să accepte o astfel de propunere, n-a mai avut încotro. Şi după doi ani de zile, în care timp a plătit o sută de oameni, proiectul a dat greş, iar inginerii şi-au luat tălpăşiţa aruncând toată vina în spinarea lui; şi de atunci îşi bat mereu joc de el; ba mai mult, îi îndeamnă şi pe alţii să repete experienţa, asigurându-i de succes şi dezamăgindu-i apoi întocmai ca şi pe el.Peste câteva zile ne-am înapoiat în oraş, iar Excelenţa Sa, întrucât nu era văzut cu ochi buni la academie, n-a vrut să mă însoţească, recomandându-mă unui prieten al său care urma să mă conducă acolo. A binevoit să mă prezinte acestui prieten ca pe un mare admirator de proiecte, ca pe un om foarte curios şi credul, ceea ce, de fapt, era în parte adevărat, deoarece în tinereţea mea fusesem şi eu un făuritor de planuri.
CAPITOLUL V
Autorul capătă permisiunea de a vizita marea academie din Lagado. Descrierea pe
larg a academiei. Preocupările profesorilor de acolo.
Întrucât îmi închipui că cititorii mei ar dori să cunoască amănunte despre academia din Laputa, voi trece acum la descrierea ei. Academia nu este alcătuită dintr-o singură clă-dire, ci din mai multe construcţii, aşezate una lângă alta de ambele părţi ale unei străzi, care, fiind lăsate în părăsire, fuseseră cumpărate şi folosite în acest scop.
Am fost foarte bine primit de către preşedinte şi am vizitat academia timp de mai multe zile. În fiecare cameră se află. unul sau mai mulţi inventatori, şi cred că nu erau mai puţin de cinci sute de încăperi. 
Primul academician pe care l-am văzut era un om uscăţiv, cu mâinile şi faţa murdare de funingine, cu părul lung şi barba mare, nepieptănate şi pîrlite pe alocurea. Hainele, cămaşa şi pielea aveau aceeaşi culoare. De opt ani de zile învăţatul acesta lucra la un pro-iect de extragere a razelor de soare din castraveţi. Razele astfel extrase urmau să fie puse în fiole închise ermetic, iar fiolele lăsate afară pentru a încălzi aerul în timpul verilor aspre şi reci. El mi-a spus că peste opt ani va putea furniza lumină solară pentru grădinile guvernatorului, la un preţ convenabil; dar mi se plânse că nu prea are bani şi mă rugă să-i dau ceva ca o încurajare a ingeniozităţii lui, mai ales că în anul acela castraveţii erau foarte scumpi. I-am făcut un mic cadou, întrucât gazda mea avusese grijă să-mi dea bani, cunoscând prea bine obiceiul acestor savanţi de a cerşi de la toţi cei care veneau să-i vadă.
Am intrat într-o altă cameră, dar n-am nimerit uşa să ies mai repede, neputînd îndura duhoarea. Însoţitorul meu a stăruit totuşi să intru, implorându-mă la ureche să nu le aduc oamenilor o jignire ce n-ar putea fi uitată uşor; de aceea n-am mai îndrăznit nici măcar să-mi astup nasul. Inventatorul din această încăpere era cel mai vechi cercetător al academiei. Faţa şi barba lui erau galbene, iar mâinile şi hainele pline de murdărie. Când i-am fost prezentat m-a îmbrăţişat cu căldură, un compliment de care m-aş fi lipsit bucuros. De când venise în academie, singura lui îndeletnicire fusese de a transforma excrementele omeneşti în hrana din care proveniseră, separând elementele, îndepărtând culoarea pe care le-o dă fierea, făcând să dispară mirosul şi înlăturând saliva. Oraşul îi trimitea în fiecare săptămână un vas cam de mărimea unui butoi de Bristol, plin de excremente.
Am văzut, de asemenea, un alt învăţat care căuta să prefacă gheaţa în praf de puşcă şi care ne-a arătat un tratat, alcătuit de el, cu privire la maleabilitatea focului, tratat ce avea de gând să-l publice.
Am mai văzut un arhitect ingenios care născocise un nou sistem de a construi casele, începând cu acoperişul şi mergând spre temelie, sistem pe care mi l-a justificat amintind de procedeele asemănătoare ale celor două insecte înţelepte albina şi păianjenul.
Se mai afla acolo un orb din naştere, înconjurat de mai mulţi ucenici, orbi ca şi el. Sarcina lor era de a amesteca, culori pentru pictori, profesorul lor învăţându-i cum să le dis-tingă prin pipăit şi miros. Am avut însă nenorocul de a-i găsi într-o perioadă în care lecţiile lor nu erau la înălţimea cuvenită; de altfel, chiar profesorul se întâmpla să greşească mereu. Oricum, acest artist este foarte încurajat şi stimat de întreaga obşte.
Într-o altă încăpere, am avut plăcerea să fac cunoştinţa unui inventator care descoperise un nou mijloc de a ara pământul cu ajutorul porcilor, scăpându-i în felul acesta pe ţărani de trudă, precum şi de grija vitelor şi a plugului. Metoda e următoarea: pe un pogon de pământ, îngropi la o distanţă de şase incii şi la o adâncime de opt o cantitate de ghindă, curmale, castane şi alte fructe sau legume după care animalele astea se dau în vânt; aduci apoi şase sute de porci sau chiar mai mulţi; în câteva zile, ei vor râma tot pământul în căutarea hranei şi-l vor face numai bun pentru semănat, îngrăşându-l totodată cu excrementele lor.
E drept că experienţa a dovedit că bătaia de cap şi cheltuielile sunt foarte mari, iar recolta obţinută este slabă sau inexistentă. Nu încape totuşi îndoială că născocirea aceasta poate fi mult îmbunătăţită.
M-am dus într-o altă cameră al cărei tavan şi pereţi erau numai fire de păianjen, cu excepţia unui coridor foarte îngust pe unde intra şi ieşea cercetătorul. Când să intru, el îmi strigă să umblu binişor să nu-i stric pânzele. Savantul acesta se plângea de „greşeala fatală" în care de atâta timp stăruie omenirea folosind viermi de mătase, în vreme ce are la îndemână un număr atât de mare de insecte domestice, care le întrec cu mult pe cele dinţii,
deoarece se pricep să toarcă şi să ţeasă. În continuare, el susţinea că întrebuinţarea păian-jenilor în locul viermilor de mătase ar scuti toate cheltuielile legate de vopsitul mătăsurilor, lucru de care m-am convins pe deplin când mi-a arătat nenumărate muşte foarte frumos colorate cu care îşi hrănea păianjenii, asigurându-ne că aceste muşte le vor împrumuta firelor culoarea, şi cum pe lume sunt muşte de toate culorile, spera să mulţumească toate gusturile de îndată ce va putea găsi o hrană potrivită pentru aceste insecte - anumite răşini, uleiuri şi alte materii lipicioase care să dea tărie firului.
Am văzut un astronom preocupat să aşeze un cadran solar în vârful moriştii de vânt de pe acoperişul primăriei şi încercând să potrivească mişcările anuale şi diurne ale pământului şi ale soarelui în aşa fel, încât să corespundă şi să coincidă cu toate schimbările întâmplătoare ale vântului
Cum mă plângeam de o uşoară durere de stomac, însoţitorul meu m-a condus într-o cameră unde lucra un medic vestit pentru vindecarea unor astfel de boli, prin operaţiuni contrare executate cu acelaşi instrument. Avea nişte foaie mari terminate printr-o ţeava lungă şi subţire de fildeş pe care o introducea la opt incii adâncime în anusul pacientului: trăgând vânturile în foaie, afirma că intestinele rămân netede ca o băşică uscată.
Când însă boala se manifesta măi violent, el introducea ţeava şi mai adânc, iar foalele fiind umplute cu aer, îl pompa în corpul pacientului; apoi scotea instrumentul ca să-l umple iar, apăsând puternic orificiul şezutului cu degetul mare. Repetând operaţia de trei, patru ori, aerul ieşea afară, scoţând cu sine şi vânturile otrăvitoare (cum se întâmplă cu apa într-o pompă) şi pacientul se însănătoşea. L-am văzut încercând amândouă metodele asupra unui câine, dar nu am observat nici un efect în urma celei dintâi. În schimb, la cea de a doua, animalul era cât pe ce să plesnească, descărcîndu-se într-un chip atât de năprasnic, încât eu şi însoţitorul meu de-abia am putut rezista. Câinele muri pe loc, iar noi l-am lăsat pe doctor căznindu-se să-l readucă la viaţă cu ajutorul aceluiaşi procedeu.
Am mai vizitat multe alte încăperi, dar cum doresc să fiu scurt, nu-l voi plictisi pe cititor cu toate ciudăţeniile la care am fost martor
Până acum văzusem numai o parte a academiei, cealaltă fiind rezervată teoreticienilor, despre care voi spune câte ceva după ce voi fi amintit încă un personaj ilustru, cunoscut sub numele de „artistul universal". Acesta mi-a spus că de treizeci de ani cugetă întruna la îmbunătăţirea vieţii omeneşti. Avea la dispoziţia sa două camere încăpătoare, pline cu fel de fel de obiecte ciudate, şi cincizeci de oameni care lucrau pentru el. Unii condensau aerul, transformându-l într-o substanţă uscată şi tangibilă, extrăgând azotul şi lăsând particulele apoase sau fluide să se evapore; alţii înmuiau marmura spre a face din ea perne şi perniţe pentru ace; alţii pietrificau copitele unui cal viu, pentru a nu mai fi nevoie să-l potcovească. Artistul însuşi era în clipa aceea preocupat de două măreţe planuri; primul, să însămânţeze pământul cu pleavă care, după cum afirma el, conţinea adevărata putere germinativă (omul şi-a întărit spusele prin mai multe experienţe pe care însă nu am fost îndeajuns de ager ca să le înţeleg); celălalt, să împiedice creşterea lânii pe doi miei, cu ajutorul unei compoziţii de uleiuri minerale şi vegetale aplicate pe piele; el nădăjduia ca într-un timp foarte scurt să răspândească soiul acesta de oi fără lână pe întreg cuprinsul ţării.
Am străbătut o alee spre cealaltă parte a academiei unde, după cum am mai spus, locuiau teoreticienii.>>