"
SABURO-STRACHINĂ SPARTĂ
Trăiau odată trei frați: cel mare se numea Taro, mijlociul Giro, iar cel mic Saburo. Într-o zi, ce se gândiră ei :
- Fraţilor, ce-ar fi să învăţăm şi noi un meşteşug oarecare ? Numai astfel bătrânul nostru tată îşi va afla liniştea şi când va muri va fi împăcat cu soarta.
Zis şi făcut. lăsară casa părintească şi porniră în lume să-şi aleagă un meşteşug după pofta inimii. Învăţară tustrei fără preget şi după trei ani ajunseră meşteri iscusiţi.
Cel dintâi se întoarse acasă Taro, feciorul cel mare :
- Poţi să te bucuri , căci am ajuns meşter cu faimă, fac cele mai minunate căciuli din Japonia, cuşme fără pereche, care vin bine oricui, pe orice vreme. Dacă un slujbaş sau un oştean îmi porunceşte să-i fac o căciulă, nici n-apucă bine să mântuie vorba, că marfa e gata. Sunt tare mulţumiţi şi mă laudă nespus când îşi pun pe cap căciula făcută de mine.
- Prea bine, răspunse tatăl. Dacă-i aşa, fă o căciulă pentru prinţul nostru. Să fie cât mai frumoasă şi să i se potrivească pe scăfârlie. Demult se plânge el că n-are o căciulă ca lumea.
Taro urmă povaţa tatălui şi lucră o căciulă pentru prinţ. Grozav se mai bucura înălțimea sa :
112
- Frumoasă căciulă ! Şi-mi vine tocmai pe măsură ! Poruncesc ca de azi înainte, în ţinutul nostru, toate căciulile să le facă numai Taro.
Din ziua aceea treburile lui Taro începură să meargă ca pe roate, iar tatăl era mândru şi mulţumit nevoie mare.
Lui Giro, celui de-al doilea fecior, îi plăcuse tare mult , încă din copilărie, să tragă cu arcul. Vreme de trei ani el deprinse toate şiretlicurile acestei îndeletniciri, învățând de la cei mai dibaci trăgători. Vestea despre vrednicia lui ajunse până la urechile prinţului ; iată că acesta îl chemă la sine, poruncindu-i să doboare cu săgeata o pară dintr-un copac ce se afla la o depărtare de o sută de keni 1.
Giro se învoi bucuros să-i arate prințului marea lui iscusință. Trase şi doborâ para. Dar sa vezi minunăție ! Săgeata zbura înapoi şi căzu drept la picioarele lui. Cu numai trei săgeți doborâ toate perele din copacul acela înţesat de fructe. Prinţul îi lăudă strașnic agerimea şi îi dădu pe seamă toţi oştenii lui, să-i învețe meşteşugul de arcaşi.
Cât despre Saburo, feciorul cel mic , acesta învăţase meşteşugul de a se furişa pretutindeni nevăzut şi nesimţit. Auzind despre aceasta, bătrânul tată încruntă sprâncenele , rugându-l pe cel mic să nu destăinui nimănui năzdrăvanul său meşteşug.
- Tată, răspunse Saburo mâhnit, îndemânarea mea nu are nimic de-a face cu dibăcia hoţilor, este ceva cu totul deosebit. Dar mai bine să-ţi povestesc ce mi s-a întâmplat... Mergeam odată singur pe câmp, neștiind prea bine încotro s-o apuc. Deodată zăresc în depărtare o căsuţă tare ciudată. Semăna cu o strachină răsturnată cu fundul în sus , căreia îi lipsea un ciob dintr-o margine : pasămite pe acolo era intrarea. Mă apropii eu binişor,
___________
1 Ken - măsură japoneză pentru lungime, egală cu 1,818 m.
113
mă uit prin spărtura aceea şi ce să vad ? Înăuntru erau grămadite una peste alta, teancuri întregi, sumedenie de străchini de lemn,. iar în mijlocul colibei stătea o băbuţa prăpădită. Cată Băbuţa la mine cu mirare şi mă întreabă :
- De unde vii străine ?
- Iacă, aşa şi aşa, îi răspund eu, am plecat în lume să învăţ un meşteşug.
- Atunci înseamna că ai nimerit tocmai unde trebuia.
Am rămas în slujba bătrânei, dar nici în anul dintâi, nici în cel de-al doilea nu m-a învățat nimic. Când s-au împlinit trei ani , m-am rugat de babă să-mi îngăduie să plec. Ea nu s-a împotrivit, ci doar mi-a zis :
- M-ai slujit cu osârdie, fiule, aş vrea să-ţi dau ceva drept mulţumire . Dar vezi şi tu că la mine în casă nu sunt decât străchini. Alege-ţi una dintre ele , care-ţi va plăcea.
Vorbele ei mi s-au părut pline de batjocură :
- Va să zică aşa , i-am răspuns, asta ţi-e toată răsplata, o amărâtă de strachină ! Dacă atâta te lasă inima, păi atunci e bună şi asta ...
De cătrănit ce eram, am înşfăcat o strachină spartă, un hârb care nu făcea nici două parale . Mergeam pe câmp şi mă gândeam cu necaz : " Rău am mai brodit-o ! Am trudit trei ani încheiaţi şi n-am căpătat în schimb decât un blid hârbuit ..."
Am aruncat vasul cât colo şi am dat să plec mai departe . Deodată strachina a început să cuvânteze cu glas omenesc :
- Rău faci, Saburo , că te lepezi de noroc. Află că eu stăpânesc ştiinţa de a mă furişa pretutindeni nevăzută şi nesimțita. Anume ţi-am fost dată în dar ca să te învăţ acest meşteşug. Chiar dacă nu vrei , eu am să te urmez peste tot.
Şi zicând acestea, strachina începu să ţopăie pe urmele mele , căci îi crescuseră cât ai clipi nişte picioare mărunțele. Întâi m-am speriat de moarte, dar pe urmă mi-am zis că
114