Poveste cu tâlc :)

 "
 SABURO-STRACHINĂ SPARTĂ

Trăiau odată trei frați: cel mare se numea Taro, mijlociul Giro, iar cel mic Saburo. Într-o zi, ce se gândiră ei :
- Fraţilor, ce-ar fi să învăţăm şi noi un meşteşug oarecare ? Numai astfel bătrânul nostru tată îşi va afla liniştea şi când va muri va fi împăcat cu soarta.
Zis şi făcut. lăsară casa părintească şi porniră în lume să-şi aleagă un meşteşug după pofta inimii. Învăţară tustrei fără preget şi după trei ani ajunseră meşteri iscusiţi.
Cel dintâi se întoarse acasă Taro, feciorul cel mare :
- Poţi să te bucuri , căci am ajuns meşter cu faimă, fac cele mai minunate căciuli din Japonia, cuşme fără pereche, care vin bine oricui, pe orice vreme. Dacă un slujbaş sau un oştean îmi porunceşte să-i fac o căciulă, nici n-apucă bine să mântuie vorba, că marfa e gata. Sunt tare mulţumiţi şi mă laudă nespus când îşi pun pe cap căciula făcută de mine.
- Prea bine, răspunse tatăl. Dacă-i aşa, fă o căciulă pentru prinţul nostru. Să fie cât mai frumoasă şi să i se potrivească pe scăfârlie. Demult se plânge el că n-are o căciulă ca lumea.
Taro urmă povaţa tatălui şi lucră o căciulă pentru prinţ. Grozav se mai bucura înălțimea sa :

112


- Frumoasă căciulă ! Şi-mi vine tocmai pe măsură ! Poruncesc ca de azi înainte, în ţinutul nostru, toate căciulile să le facă numai Taro.
Din ziua aceea treburile lui Taro începură să meargă ca pe roate, iar tatăl era mândru şi mulţumit nevoie mare.
Lui Giro, celui de-al doilea fecior, îi plăcuse tare mult , încă din copilărie, să tragă cu arcul. Vreme de trei ani el deprinse toate şiretlicurile acestei îndeletniciri, învățând de la cei mai dibaci trăgători. Vestea despre vrednicia lui ajunse până la urechile prinţului ; iată că acesta îl chemă la sine, poruncindu-i să doboare cu săgeata o pară dintr-un copac ce se afla la o depărtare de o sută de keni 1.
Giro se învoi bucuros să-i arate prințului marea lui iscusință. Trase şi doborâ para. Dar sa vezi minunăție ! Săgeata zbura înapoi şi căzu drept la picioarele lui. Cu numai trei săgeți doborâ toate perele din copacul acela înţesat de fructe. Prinţul îi lăudă strașnic agerimea şi îi dădu pe seamă toţi oştenii lui, să-i învețe meşteşugul de arcaşi.
Cât despre Saburo, feciorul cel mic , acesta învăţase meşteşugul de a se furişa pretutindeni nevăzut şi nesimţit. Auzind despre aceasta, bătrânul tată încruntă sprâncenele , rugându-l pe cel mic să nu destăinui nimănui năzdrăvanul său meşteşug.
- Tată, răspunse Saburo mâhnit, îndemânarea mea nu are nimic de-a face cu dibăcia hoţilor, este ceva cu totul deosebit. Dar mai bine să-ţi povestesc ce mi s-a întâmplat... Mergeam odată singur pe câmp, neștiind prea bine încotro s-o apuc. Deodată zăresc în depărtare o căsuţă tare ciudată. Semăna cu o strachină răsturnată cu fundul în sus , căreia îi lipsea un ciob dintr-o margine : pasămite pe acolo era intrarea. Mă apropii eu binişor,
___________
1 Ken - măsură japoneză pentru lungime, egală cu 1,818 m.

113

mă uit prin spărtura aceea şi ce să vad ?  Înăuntru erau grămadite una peste alta, teancuri întregi, sumedenie de străchini de lemn,. iar în mijlocul colibei stătea o băbuţa prăpădită. Cată Băbuţa la mine cu mirare şi mă întreabă  :
- De unde vii străine ?
- Iacă, aşa şi aşa, îi răspund eu, am plecat în lume să învăţ un meşteşug.
- Atunci înseamna că ai nimerit tocmai unde trebuia.
Am rămas în slujba bătrânei, dar nici în anul dintâi, nici în cel de-al doilea nu m-a învățat nimic. Când s-au împlinit trei ani , m-am rugat de babă să-mi îngăduie să plec. Ea nu s-a împotrivit, ci doar mi-a zis :
- M-ai slujit cu osârdie, fiule, aş vrea să-ţi dau ceva drept mulţumire . Dar vezi şi tu că la mine în casă nu sunt decât străchini. Alege-ţi una dintre ele , care-ţi va plăcea.
Vorbele ei mi s-au părut pline de batjocură :
- Va să zică aşa , i-am răspuns, asta ţi-e toată răsplata, o amărâtă de strachină ! Dacă atâta te lasă inima, păi atunci e bună şi asta ...
De cătrănit ce eram, am înşfăcat o strachină spartă, un hârb care nu făcea nici două parale .  Mergeam pe câmp şi mă gândeam cu necaz : " Rău am mai brodit-o ! Am trudit trei ani încheiaţi şi n-am căpătat în schimb decât un  blid hârbuit ..."
Am aruncat vasul cât colo şi am dat să plec mai departe . Deodată strachina a început să cuvânteze cu glas omenesc :
- Rău faci, Saburo , că te lepezi de noroc. Află că eu stăpânesc ştiinţa de a mă furişa pretutindeni nevăzută şi nesimțita. Anume ţi-am fost dată în dar ca să te învăţ acest meşteşug. Chiar dacă nu vrei , eu am să te urmez peste tot.
Şi zicând acestea, strachina începu să ţopăie pe urmele mele , căci îi crescuseră cât ai clipi nişte picioare mărunțele. Întâi m-am speriat de moarte, dar pe urmă mi-am zis că

114





n-am de ce mă teme, doar strachina ceea e norocul meu. Ei, şi-am mers eu cu strachina împreună cale lungă, peste munţi şi văi, până am ajuns acasă. Pe drum însă, strachina spartă m-a învăţat meşteşugul de a mă strecura pretutindeni nevăzut şi nesimţit. Acuma sunt meşter neîntrecut în treaba asta !
tatăl se înverşună însă în nemulţumirea lui, cugetând că un asemenea meşteşug e bun doar pentru furi. Nu voia ca lumea să afle despre iscusinţa fiului său şi hotărâ să păstreze totul în taină. Dar taina, ca orice taină de pe lume, se dădu repede în vileag. Vestea despre năstrușnica meserie a lui Saburo se răspândi în tot ţinutul, ajungând într-o bună zi până la urechile prinţului. Acesta îl chemă pe Saburo şi îi spuse :
- Pe meleagurile noastre trăieşte un bogătaş lacom şi zgârcit. Îi voi vesti dinainte că e cineva care se încumeta să-i fure toată avuţia. Iar tu pune-ţi dibăcia la lucru...
Saburo răspunse mândru :
- Nu pentru a fura şi a tâlhări am învăţat eu să mă furişez. Deprinderea mea îşi poate arăta foloasele în război, dacă ne vor ataca vrăjmaşii. Nu vreau să-mi fac de râs meşteşugul.
Dar prințul se încăpăţână :
- Puţin îmi pasă, spune ce vrei, însă eu doresc să-ţi pun măiestria la încercare. Şi apoi, bogătaşul acela nevolnic o tot face pe grozavul. " O să-mi păzesc averea cu cea mai mare străşnicie, zice, dar dacă  Saburo va izbuti să mi-o fure, a lui să rămână, n-o să mă plâng împotriva-i. Sunt încredinţat însă că n-o să fie în stare." Aşa încât nu ai de ce te teme . Numai să fii cu luare-aminte, să nu dai greş.
Oricât se împotrivi flăcăul până la urma tot trebui să se supună poruncii prinţului. În noaptea sorocită, la casa bogătaşului era mare vânzoleală, stăteau toţii cu ochii în patru , aşteptând să se ivească Saburo. De teamă scoseseră lăzile cu bani din cămara lor şi le căraseră în odăile

116



de locuit. Însuşi bogătaşul făcea de strajă lângă ele.Slujitorii primiră poruncă :
- De cum veţi auzi că strig "Hoţul !", aprindeți fără zăbavă felinarele şi veniţi de-a fuga !
Li se împărțiră tuturor beţişoare pentru aprins focul. În grajd, de asemenea totul era pregătit. Slugile aşteptau lângă caii înşeuaţi, gata să pornească în goană pe urmele hoţului.
Peste noapte tocmai se pornise  o ploaie zdravănă, când iacătă-l şi pe Saburo. Venea fără să se ascundă, ţinând în mână o umbrelă mare. Bogătaşul se miră dar se şi bucură :
- Ia priviţi ! strigă el. Neîntrecutul meşter în arta de a se furişa vine de-a dreptul, ba încă şi cu umbrela deschisă ! Iată, s-a oprit la intrare. Îşi închipuie oare că va fura lăzile cu bani aşa în văzul tuturor ? ! Ha-ha-ha, hi-hi-hi !
Bogătaşul asculta cum loveşte ploaia în umbrela lui Saburo şi se prăpădea de râs. Dar în acest timp, Saburo-Strachină Spartă îşi sprijini umbrela deschisă la intrare şi se strecură neauzit în casă, prin obloanele deschise. Şi pe când slugile râdeau înveselite, ţinându-i isonul stăpânului, el înlocui beţigaşele de aprins focul cu nişte fluiere, iar în locul cremenii puse câteva tamburine. aruncă în ceaşca de ceai a bogătașului o buruiană adormitoare, apoi aşteptă să vadă ce se întâmplă,.
După câtva timp, sorbind din ceai, bogătaşul simţi că i se face capul greu  şi ochii i se împăienjeniră. Strigă deznădăjduit, cu ultimele puteri :
- Asta-i isprava lui Saburo ! Aici e mâna lui Saburo ! Aprindeţi felinarele şi daţi fuga după el !
Slujitorii începură să scapere de zor, încercând să aprindă feştilele. Se stârni o gălăgie nemaipomenită. "Fiu-fiu-fiu !" ţiuiau fluierele. "Zorn-zorn-zorn !" zornăiau tamburinele.
Bogătaşul se înfurie grozav şi bolborosi pe jumătate adormit :
- Vă încurcaţi ca nerozii, vai şi-amar !
În larma care se iscase, slujitorilor li se păru că aud :
- Urcaţi lăzile pe samar.
Şi nici una, nici două, începură să care lăzile cu bani şi să le urce pe spinarea cailor. Iar Saburo-Strachină Spartă, văzând aceasta, şopti mulţumit :
 - Iată, acuma toate-s cum trebuie.
Şi tiptil, nesimţit de nimeni, duse caii cu lăzi cu tot până la palatul principelui.
Dar după întâmplarea aceasta, Saburo n-a mai rămas în slujba prinţului. S-a pribegit în lume, căutând un loc unde iscusinţa lui de a se furişa nevăzut şi nesimţit să poată aduce un folos adevărat.
"

din BASME JAPONEZE, traducere Alexandru Ivănescu, Bucureşti, Minerva, 1976